O comodă pare, de la doi metri, un lucru simplu: o cutie cu sertare. De aproape însă, este o construcție în straturi, în care fiecare strat are rolul lui și niciunul nu iartă graba celui de dedesubt. Începem cu corpul, tăiat din plăci de optsprezece milimetri, cantuit pe toate laturile vizibile și găurit pe centrul de comandă numeric, ca toate reperele să iasă identice, nu doar aproximativ identice. De acolo încolo, tot ce urmează se sprijină pe această primă precizie: dacă un corp are jumătate de milimetru diferență între diagonale, fronturile nu se vor alinia niciodată perfect, oricât de mult am regla balamalele la montaj. Verificăm diagonalele la fiecare corp înainte să iasă de pe banc și marcăm cu bandă piesele care merg împreună, pentru că un corp de comodă și fronturile lui nu sunt interschimbabile cu ale vecinului, oricât de identice ar părea pe hârtie. Tot aici stabilim milimetric poziția glisierelor, ca sertarele să curgă în același plan pe toată lățimea piesei.
Furnirul este pasul în care piesa își capătă caracterul. Lucrăm cu foi de nuc și de stejar croite din același butuc, ca desenul să curgă continuu de la un sertar la altul, iar la comode presăm furnirul în sensul lungimii, astfel încât fibra să sublinieze orizontala piesei. Presarea se face la cald, cu adeziv aplicat uniform, și se lasă apoi cel puțin douăzeci și patru de ore înainte de orice prelucrare, ca tensiunile să se așeze. Un front furniruit prea repede se poate bolti ușor după câteva săptămâni — o abatere de un milimetru pe care ochiul o prinde imediat, pentru că se vede în modul în care lumina cade pe rândul de sertare. Alegem foile împreună cu clientul, întinse pe masă în ordinea în care vor ajunge pe piesă, pentru că un furnir arată complet diferit sub becul din atelier și sub lumina naturală din living. Cine vede o dată această așezare înțelege de ce două comode din același model nu sunt niciodată identice: butucul din care vin diferă, iar desenul nu se repetă.
Urmează frezarea reliefului, partea care ne place cel mai mult și care cere cea mai multă atenție. La colecția „Diamant”, fronturile se sculptează într-un joc de fațete tridimensionale, calculate astfel încât fiecare plan să prindă lumina diferit; la „Riflo”, canelura verticală traversează întregul front, cu un pas constant care nu are voie să se rupă la trecerea de la un sertar la altul. Fiecare frezare înseamnă material îndepărtat, deci structură slăbită, așa că grosimea suportului se calculează dinainte, în funcție de adâncimea rizului. Șlefuirea se face manual, cu granulații din ce în ce mai fine, pentru că o mașină nu simte când o muchie a devenit prea ascuțită pentru a fi atinsă cu palma. Curățăm apoi fiecare riz cu peria, unul câte unul, pentru că praful rămas în adâncitură se vede sub vopsea ca o dungă mai închisă. La colecțiile cu relief frezăm mereu un front în plus, de rezervă: dacă unul iese greșit, desenul trebuie să curgă la fel pe toată piesa.
Finisajul închide povestea. Grunduim, șlefuim, aplicăm vopseaua în două straturi subțiri în loc de unul gros și lăsăm între ele timpul de uscare complet, chiar dacă asta adaugă zile la termenul de livrare. Un lac mat corect aplicat are o adâncime pe care o recunoști cu degetul, nu doar cu ochiul: suprafața e catifelată, fără urme de pistol și fără acel luciu de plastic care trădează un finisaj făcut în grabă. La sfârșit montăm feroneria — glisiere cu amortizare, balamale reglabile pe trei axe, mânere din alamă periată sau din inox — și reglăm fiecare front până când rosturile sunt egale pe toată piesa. Fotografiem apoi comoda în atelier, o ambalăm în folie cu bule și colțare de carton și o transportăm cu echipa proprie, nu cu un curier oarecare. La montaj punem bula pe blat, reglăm picioarele și mai verificăm o dată rosturile, pentru că o podea denivelată poate strica într-un minut o piesă la care s-a lucrat șase săptămâni. Abia atunci comoda rămâne în casă: nu când e gata, ci când e dreaptă.
